Un caine adoptat – povestea noastra

Share catre altii:

Sa va povestesc, e de telenovele. Primul nostru copil a fost un caine. Nu glumesc.

Eu, insarcinata, luna a 6a. Vad la televizor un reportaj cu un adapost de caini de rasa gasiti pe strazi, undeva pe langa Pitesti. Imi atrage atentia un brac slab mort, un sac de oase. Vine D. acasa si ii zic: „Ne luam caine„. „Fii serioasa, esti insarcinata„. „Si care e legatura, frate? Trebuie sa ii dau si lui sa suga?„. Omu’, ca sa scape de gura mea, mi-a promis ca mergem macar sa vedem ce si cum.

Plecam pe autostrada, pe o ploaie torentiala. Era cea mai caineasca vreme (ca sa vezi potriveala…). Ajungem. Bracul fusese luat, dar ne spun ca tocmai gasisera pe strada o femela de doberman, slaba lesinata si aia, acum era in operatie. Stau si ma gandesc: „Doar n-oi fi nebuna sa iau un doberman, care mai e si adult, ne mananca asta pe toti din casa, copilul o sa fie primul servit. Nu, luam un catel mic sau macar o rasa mai blanda”.

Si uite cum Dumnezeul cainilor a facut ca tocmai atunci sa o scoata din operatie pe dobermanita, trecand chiar pe langa mine. Ea a ridicat capul, a dat din codita si a mosmondit ceva in limba ei. Si aia a fost, decizia am luat-o pe loc. O luam!

O suim in masina, pe bancheta din spate. Ea anesteziata de la operatie, noi anesteziati de frica, habar nu aveam cum va reactiona cand ii va trece starea de amorteala. Ajungem cu ea in Bucuresti si ne dam seama ca a doua zi era luni, plecam la serviciu, ce facem cu ditamai cainele, cum il lasam singur in casa. Hai sa o ducem la mama.

O sun de pe drum, ii spun ca ii aduc un cadou, mama saraca nici nu stia ce o astepta. Ajung la mama, ii aduc cainele intr-o patura, mama s-a crucit: „Doamne maica, asta chiar e cel mai urat caine pe care puteai sa il gasesti. Si, la cat e de slaba, mai e si operata, asta pana maine moare aici la mine„.

Si de acolo a inceput povestea noastra, cu un caine care s-a transformat intr-un exemplar superb, cu o dragalasenie care nu e caracteristica rasei respective, care mi-a tinut de urat in ultimele luni de sarcina cand, din motive medicale, am stat la pat, cu un caine care, atunci cand am nascut, a stat singur in casa o noapte si o zi, pentru ca toata lumea era focusata pe mine si nu pe caine, timp in care nici macar un pai nu a miscat in casa, cu un caine care ne atunci cand dormea copilul, nu scoatea absolut nici un sunet (parca mergea pe varfuri).

Cainele asta, desi fioros cu strainii, este cel mai blanda jucarie pentru copii. Am crezut odata ca fi-mea o sa ii smulga urechile cu totul, asta pe langa mustatile pe care mi le punea direct pe masa ca sa i le numar. Si cainele nu riposta in nici un fel, ba mai mult, se mai si ridica cu burta in sus de fericire ca fi-mea plimba pe el o masinuta.

De atunci, am mai adoptat inca 2 caini, tot din adaposturi, i-am plasat pe toti la mama (m-am gandit sa ii dau o ocupatie) de cand avem doi copii, cel putin pana cresc mai mari, ca nu mai reuseam sa ne descurcam. Cand am vrut sa imi iau dobermanita inapoi, mama n-a mai vrut sa mi-o dea. Ne-am batut pe ea.

Adoptati, nu cumparati. Recunostinta unui caine adoptat se manifesta cum nici nu va asteptati. Credeti-ma pe cuvant! La viata mea am si cumparat caine, am si adoptat. Diferenta e majora.

In curand o sa va povestesc cum am adoptat matza familiei. E si asta o telenovela.

 

Pana acum, nici o parere. Dar gasesti comentariile altora pe pagina de Facebook

Spune-ti parerea: