Pledoarie pentru adoptia animalelor

Share catre altii:

Dupa ce am adoptat 3 caini si 1 pisica, ma aflu in situatia in care locurile de cazare si de luat masa din familia mea s-au epuizat. Asa ca acum nu pot decat sa pledez in fata altora pentru adoptia animalelor. Nu crezi pana cand nu traiesti o astfel de experienta, dar va spun ca recunostinta pe care ti-o arata un animal adoptat dintr-un adapost sau de pe strada, nu se poate compara cu nimic.

Am luat odata un caine lup de la un tip de la tara, tinut in lant, fara nimic deasupra capului, cu o paine pe zi (si aia, daca isi aducea aminte sa i-o dea). Cand am pus mana pe el, cainele a cazut. Pur si simplu, lat. Am zis ca l-am omorat. Cand am vazut ca totusi respira, l-am adunat de pe jos si l-am dus la mama in curte. Mama m-a intrebat daca il ingropam. „Stai domne’, ca nu e mort„.

Acum e cel mai frumos lup din lume. Sunt constienta ca anii petrecuti in ploaie si fara hrana, isi vor cere tributul, dar pana atunci… ma bucur de un suflet incredibil, care sta tolanit pe picioarele mele cand iau masa. Nu vrea nici macar o firimitura de la tine. Vrea doar sa te simta.

Dupa ce mi-a murit Schnauzerul, am decis cu greu sa iau alt caine. Am luat-o pe Nora, de la un adapost. Ati fost vreodata la un adapost? E infiorator cum sa uita toti la tine prin gard si te roaga in limba lor sa ii iei de acolo. Cum am ales-o pe Nora? A venit ea la gard si s-a asezat frumos, ma studia, parca ea ma alegea pe mine.

Nora, caine de strada, de rasa inca necunoscuta (ca sa zic asa) e matusalemica, are 15 ani acum, nici o afectiune la viata ei, nici macar o zgarietura. E mare si neagra, iti sta pulsul daca o vezi, mori pe loc daca vine langa tine si nu o cunosti. Dar, de fapt, e ca o baba (ma scuzati!) cu tabieturile ei, din care nu o scoate nimeni, cel mai discret catel din lume, nici nu o auzi, nici nu o simti. Nora nu e dresabila insa, pe ea o poti invata sa faca… doar ce vrea ea, nu ce vrei tu :).

Nu stiu cum sa ii conving pe altii sa adopte. Nu pot sa spun ceva ce nu a fost spus deja de altii inaintea mea. Dar stiu sa scriu despre intamplarile mele cu acesti patrupezi, poate-poate cineva o vrea sa treaca prin aceeasi experienta. Si daca nu poti adopta, macar pune la intrarea in bloc un vas cu apa si unul cu mancare, ca sigur un suflet o sa iti multumeasca in felul lui. Daca nu pe lumea asta, poate cine stie… in alta viata, cand o sa fim si noi patrupezi :).

[O sa va placa si: Cred ca am adoptat cea mai urata pisica – partea I, Cred ca NU am adoptat cea mai urata pisica – partea II si Un caine adoptat – povestea noastra ]

 

Pana acum, nici o parere. Dar gasesti comentariile altora pe pagina de Facebook