Mama, de ce plangi?

Share catre altii:

Da, mi se mai intampla sa plang in fata copiilor. De suparare, de oboseala, de… de toate. Nu consider ca e normal sa ne ascundem trairile fata de cei mici si nici nu vreau sa ii invat pe ei sa o faca.

Cipri e mai mic, intelege mai putin si de aceea este si mai pragmatic: „Mami, de ce plangi? Lasa ca trece. Vino sa te pup unde te doare si daca nu trece, iti dau cu crema”. Problem solved.

Thea, in schimb, fiind mai mare, gaseste alta rezolvare: „Nu ne ajuta la nimic daca plangem. Dar daca tu ai nevoie sa plangi, vino sa plangi pe umarul meu. In felul asta, lacrimile tale o sa ajunga si la mine. Si o sa impartim supararea”.

In weekend, mama a facut pomana pentru bunicii mei si ne-a impartit si noua un pachet. Am luat lumanarea din pachet si am aprins-o seara in bucatarie. Thea o vede, intreaba de ce am aprins-o, ca becul nu s-a spart si nici nu s-a oprit curentul.

– Am aprins-o in memoria bunicilor mei, ca sa ma gandesc la ei si la toate momentele frumoase. Tu nu i-ai mai prins in viata. Dar tare mult le-ar fi placut sa te cunoasca. Si atunci, nu stiu cum,  mi-au dat lacrimile.

– Si, de ce plangi? ma intreaba.

– Plang pentru ca ei nu mai sunt printre noi si mi-e tare dor de ei.

– Asa o sa fac si eu cand tu nu o sa mai fii? O sa aprind o lumanare?

– Eu asa sper.

– Nu, mie nu imi trebuie o lumanare ca sa imi aduc aminte de tine.

Mda. Copiii stiu mereu ce sa zica. Am plans cand am auzit-o pe Thea spunand astfel de chestii. De data asta, am plans de emotie si de bucurie. E clar ca cineva o sa isi aduca aminte de mine.

 

Pana acum, nici o parere. Dar gasesti comentariile altora pe pagina de Facebook